Regulamentul Net-Zero Industry Act, un fel de OUG dată de Comisia Europeană, atribuie României o cotă de stocare a emisiilor de carbon, de șapte ori mai mare decât contribuția acesteia în perioada 2020-2023. România e responsabilă de 3% din totalul emisiilor de CO₂ de pe teritoriul UE, dar i-au fost puse în cârcă 20% din obligațiile blocului comunitar. Astfel, în ceea ce privește România, regulamentul ar putea să fie denumit mai simplu: Zero Industry, fiindcă obligă producătorii de petrol și gaze să asigure o capacitate de stocare uriașă, ceea ce se reflectă în costurile de producție. Prețul energiei, oricum ridicat, va scoate de pe piață fabricile românești și astfel va lichida capacitățile de producție industrială din țară. Însă, nu va crea doar șomaj, ci și sărăcie energetică, va lichida economiile populației, silită să achite facturi considerabil mai mari la încălzire și electricitate.
Ca europarlamentar, consider un abuz faptul că Executivul de la Bruxelles a profitat de slaba capacitate de negociere a unui guvern național ca să distribuie inechitabil sarcinile pe care Ursula von der Leyen și colegii săi le-au asumat în numele cetățenilor europeni.
Ca specialist în drept nu pot explica de ce se implică în regulile pieței comerciale Comisia, impunând în mod direct obligații unor companii comerciale. Principalul producător de gaze din România a și depus la Curtea de Justiţie a Uniunii Europene o acţiune directă împotriva Comisiei Europene, solicitând anularea Regulamentului delegat nr. 1477/2025 de completare a Regulamentului (UE) 2024/1735 al Parlamentului European şi al Consiliului şi anularea Deciziei (UE) 2025/1479 a Comisiei din 22 mai 2025. Dar aceste procese costă, durează, iar pagubele și costurile sunt suportate deja de către firme și cetățeni.
Birocrația frânează proiectele europene, se cer garanții, se cer studii de fezabilitate care costă și care a căror realizare durează mai mult decât construcția propriu-zisă. Așa se acoperă de hârtii funcționarii europeni conduși de Ursula von der Leyen. Dar, când e să-și facă ”un ambiț”, vorba Conului Iancu, când vor să își satisfacă electoratul dur, eco-extremist, uite că nu mai e nevoie de niciun studiu de fezabilitate și nicio garanție.
Obligaţia instituită asupra companiilor producătoare de petrol şi gaze presupune investiţii semnificative fără ca acestea să fie condiţionate de existenţa condiţiilor de fezabilitate economică sau de garanţii exigibile. Adoptarea acestor măsuri se face în condițiile lipsei unei tehnologii viabile de stocare a CO₂ atât on-shore (unde există riscul de contaminare a solului), cât și off-shore (din cauza provocărilor tehnice și de reglementare).
Am putea spune că e neomarxiștii trag tare să depășească planul, vor să raporteze recolte de CO2 la hectar cu care să ne mândrim, cum spuneau lozincile cu care propagandiștii ”epocii de aur” îi făceau ziua lui Ceaușescu.
Dar nu e vreme de glumit, chestiunea e prea serioasă, iar istoria recentă ne arată ce se întâmplă când oficialii de la Bruxelles se aruncă, așa cum se spune, cu capul înainte, angajează obligații de miliarde de euro și obligă cetățenii să achite costurile financiare și umane. Tehnologii netestate suficient, costuri mari, suferințe inutile…Vaccinuri, CO2, aceeași schemă, Ursula?